2023

DOI: https://www.doi.org/10.31178/AUBD/2023.04

Rezumat: Evoluţia dreptului muncii românesc a fost determinată de dinamica economică şi socială care a caracterizat schimbarea modului de funcţionare şi de guvernare a statului român. Studiul își propune să arate cum: (i) prin modul în care operează, tehnologia ne obligă să adaptăm legislația la realitatea care ne înconjoară, să redefinim și să identificăm corect părțile contractului de muncă (angajatorul în cazul platformelor digitale, statutul juridic al lucrătorului aflat la frontiera dintre salariat și lucrătorul independent), noile forme atipice de organizare a muncii, locul muncii (în cazul telemuncii) și, mai ales, trăsătura care diferențiază raportul de muncă – anume subordonarea – de celelalte tipuri de contracte, în cazul de față, cele de furnizări de servicii (civile și comerciale); (ii) condițiile actuale în care se prestează munca au schimbat radical unitatea între loc și muncă, respectiv locul de muncă, și cea dintre muncă și timpul de muncă, anume programul de lucru și deschid cel puțin două căi în evoluția relației de muncă: una în care prevalează responsabilitatea și libertatea individuală prin concentrarea asupra situației de „self-employment” (muncă independentă/lucrător independent), iar alta, care accentuează componenta socială, unde locul central revine „statutului profesional”, care include „drepturile portabile” și ceea ce este „dincolo de angajare și de piață”: perioadele de pregătire profesională, învățarea, activitatea de voluntariat ș.a.

Concluzia care se desprinde este că deși o parte din normele sale, care fac referire la negocierea contractului individual și colectiv de muncă, la statutul în muncă, la drepturile și obligațiile partenerilor sociali fac parte din dreptul privat, în timp ce o altă parte, care reglementează organizarea partenerilor sociali, soluționarea conflictelor colective de muncă, precum și cele care privesc protecția generală și cea specială a femeilor și tinerilor și a altor categorii de persoane, sunt norme de drept public, dreptul muncii își justifică și își garantează autonomia ca ramură de drept, atât în raport cu dreptul constituțional, cât, mai ales, în raport cu dreptul civil.

Cuvinte-cheie: dreptul muncii, dreptul securității sociale, drept civil, drept public, contract individual de muncă contract colectiv de muncă.