Partea a IV-a

Conceptul de tradiţiune poate fi privit din două perspective, prin prisma autorilor moderni şi prin prisma legislaţiei lui Justinian. Autorii moderni consideră astăzi îndeobşte că tradiţiunea presupune întrunirea a două condiţii: remiterea materială a lucrului şi justa causa. În concepţia lor, justa causa constituie actul juridic care precede şi explică remiterea materială. În legislaţia lui Justinian, justa causa reprezintă intenţia lui tradens de a transmite lucrul şi intenţia lui accipiens de a-l dobândi, chiar dacă nu există act juridic.

Practica romană diferă însă de concepţia romanisticii moderne. Dacă analizăm contractele reale, care sunt definite în majoritatea lor ca fiind convenţii grefate pe tradiţiune, observăm că, în conformitate cu autorii moderni, tradiţiunea nu mai are decât sensul de remitere materială a lucrului, întrucât pentru formarea contractelor reale este deja nevoie de convenţia părţilor şi remiterea materială. Deci contractele reale nu pot constitui justa causa pentru tradiţiune din perspectivă modernă. Dacă însă conceptul de tradiţiune este folosit cu sensul dat de legislaţia lui Justinian, adică de remitere materială a lucrului însoţită de intenţia lui tradens de a transimte şi de cea a lui accipiens de a dobândi, atunci el ar putea fi pus de acord şi cu fizionomia contractelor reale.

Contractele consensuale pot constitui justa causa pentru tradiţiune, deoarece ele se formează solo consensu, iar remiterea materială se face în executarea lor. Însă pentru a folosi conceptul de justa causa cu sens unitar, el ar trebui definit în conformitate cu legislaţia lui Justinian.