2024

DOI: https://www.doi.org/10.31178/AUBD/2024.18

Rezumat: Caracterul autonom al infracțiunii de spălare a banilor a fost amplu dezbătut, atât atunci când instrumentele internaționale nu ofereau un răspuns concret în acest sens, cât și după apariția unei astfel de clarificări, fiind necesară intervenția Înaltei Curți de Casație și Justiție la nivel național pentru a tranșa problema (§1). Acest lucru a deschis mai departe calea interpretării asupra a ce înseamnă „bunuri provenite din săvârșirea de infracțiuni”, cu accent pe înțelesul noțiunii de „infracțiuni” și, implicit, asupra exigenței probatorii a acestei situații premisă atunci când nu există o hotărâre de condamnare anterioară sau concomitentă pentru o infracțiune-predicat. S-au conturat astfel trei curente de gândire în materie, unul în sensul că termenul de „infracțiune” este cel descris de art. 15 alin. (1) C.pen. privind trăsăturile esențiale ale infracțiunii, unul în sensul că acesta trebuie înțeles prin prisma elementelor constitutive ale infracțiunii-predicat, iar altul în sensul că termenul este, în acest caz, unul sui-generis, opinie cu care suntem de acord (§2) și pe care o vom contura în lumina coordonatelor ce pot fi avute în vedere atunci când se hotărăște asupra existenței originii ilicite a bunurilor, astfel cum au fost stabilite atât pe cale jurisprudențială, cât și prin referire la sistemul de drept spaniol (§3).

Cuvinte-cheie: spălarea banilor, infracțiune, situație premisă, infracțiune-predicat, probă, origine ilicită, proveniență infracțională