2024

DOI: https://www.doi.org/10.31178/AUBD/2024.17  

Rezumat: În litigiile care opun un profesionist, în calitate de reclamant, și un consumator, în calitate de pârât, regulile de competență internațională și teritorială stabilesc, în majoritatea situațiilor, competența instanțelor de la domiciliul pârâtului. Aceste reguli sunt de ordine publică, instituind o competență exclusivă, și au drept scop protecția părții mai slabe din raportul juridic. În cuprinsul prezentului studiu, vor fi supuse analizei câteva ipoteze în care, deși normele de competență stabilesc competența instanței de la domiciliul pârâtului – consumator, acesta este, în fapt, situat la o altă adresă sau este necunoscut. Astfel, problema stabilirii instanței competente teritorial să soluționeze cauza se ridică atât la nivelul litigiilor pur interne, în cazul cărora instanța trebuie să stabilească dacă poate soluționa litigiul sau dacă trebuie să decline competența de soluționare a cauzei unei alte instanțe din țară, cât și în cazul litigiilor cu element de extraneitate, instanța română întrebându-se, în mod legitim, dacă este competentă internațional și, ulterior acestui moment, care este într-o astfel de ipoteză competența teritorială și potrivit căror reguli se determină aceasta.

Cuvinte-cheie: competență teritorială exclusivă, domiciliu necunoscut al pârâtului, locuință efectivă a pârâtului, Regulamentul nr. 1215/2012, protecția părții mai slabe, dreptul la apărare