Partea I

Prezentul studiu este o încercare de a prezenta sintetic reciprocitatea logica dintre statul de drept si dreptul la non-autoincriminare.

În acest articol dreptul la non-autoincriminare este definit în sens larg ca un obstacol pentru orice violare prin forţă a sferelor concentrice ale vieţii private ale acuzatului (minte, corp, cămin, maşina etc;) si, în sens strict, ca protejând doar mărturiile depuse de acuzat.

Protejarea dreptului la non-autoincriminare – prin consecventa aplicare a regulii de excludere a probelor – reprezintă axa centrala a dreptului penal procesual modern. Pentru a supune puterea logicii (adică a justiţiei) „logicii” puterii (adică a arbitrariului), autoincriminarea forţată corupe statul de drept chiar la rădăcină.

Mai mult, deseori autoincriminarea forţată stabileşte o spirală auto-referenţială a violenţei sponsorizată de stat, în care utilizarea arbitrară a puterii executive legitimează utilizarea arbitrară a puterii legislative. O astfel de „justiţie” echivalează cu un adevărat absurd kafkian. Pe de alta parte, un fundament jurisprudenţial logic coerent pentru dreptul la non-autoincriminare necesită o deconstrucţie logică a întregii doctrine inchizitoriale a procedurii penale. În termeni de politică penală, chiar şi elementele inchizitoriale persistente în aşa-numita procedură (continentală) mixtă, aşa cum a fost clar demonstrat într-una din recentele hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului (Selmouni c. Franţa, iulie 1999), predispune justiţia penală într-un mod îngrijorător la tortură şi tratamente inumane sau degradante. Atât din punct de vedere logic (al coerentei actului de justiţie), cât si din punct de vedere politic (al prevenţiei penale) excluderea cu stricteţe a oricărei probe viciate este singurul – dar foarte eficientul – remediu (sancţiune procedurala).

Cu toate acestea, în procedura penală moderna exista încă destul de multe elemente şi atitudini inchizitoriale; sub pretextul unei mai eficiente „aflări a adevărului” ele obstructionează introducerea şi aplicare regulii excluderii.

Dreptul procedural de a nu fi obligat să depui mărturie împotriva ta îşi are originile în dreptul roman: Nemo contra se prodere tenetur. Ca şi prezumţia de nevinovăţie (adică dreptul la tăcere) sau în dreptul pozitiv nord-american (al V-lea amendament al Constituţiei SUA) dreptul a fost întotdeauna recunoscut. Cu toate acestea, procedura penală inchizitorială a reprezentat întotdeauna negarea sa completă. În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea curţile constituţionale, tribunalele internaţionale şi organismele de control (Convenţia Naţiunilor Unite împotriva torturii, hotărârea Saunders c. Regatul Unit, 1996, a Curţii Europene a Drepturilor Omului) au recunoscut treptat acest drept (ca de altfel si alter ego-ul său, regula excluderii) ca pe un principiu constituţional şi ca pe un drept al omului în favoarea oricărui suspect. Puternice elemente inchizitoriale (incommunicado, interogatoriul deţinutului preventiv, competentele inchizitoriale ale procurorului, absenţa juraţilor, o anumita laxitate în excluderea probelor etc.) persista în cadrul procedurilor penale moderne.

Datorită faptului că determina un război de tipul celui descris de Thomas Hobbes (bellum omnium contra omnes) prima reacţie din partea oricărui stat ar trebui să constea în declararea ilegală a anarhiei, adică interzicerea utilizării forţei ca instrument pentru soluţionarea conflictelor. Apoi, al doilea act al oricărui stat recent apărut ar trebui sa fie solicitarea adresata cetăţenilor de a recurge la mijloace paşnice de soluţionare a conflictelor, adică la soluţionarea lor de către instanţele judecătoreşti. Aceasta presupune ca arbitrariul şi „logica” anarhică a forţei în societate să fie înlocuite de forţa logicii în cadrul proceselor judiciare (justiţie, state de drept, proceduri legale prin care conflictele sunt soluţionate). Astfel, utilizarea forţei pentru a obţine mărturisiri în cadrul a ceea ce altfel pare a fi o procedură legală determină un absurd conflict intern în chiar matricea statului de drept – de aici si legitimitatea sa fundamentală. Datorită valorii simbolice mare pe care o are statul de drept în general şi în particular procedura penală, această absenţă de legitimitate contribuie la creşterea gradului de anomie (instabilitate politică, creşterea ratei criminalităţii, dezorganizare etc.) în cadrul societăţii.

De vreme ce poliţia însăşi nu condamnă pe nimeni în mod legal, dreptul este protejat numai dacă probele obţinute prin autoincriminare forţată sunt excluse din proces, adică dacă judecătorul sau juraţii nu iau la cunostinţă niciodată de ele, precum şi de rezultatele lor în materialul probator. Tocmai datorită caracterului său preventiv, regula excluderii este unul din puţinele remedii integral efective.

Cu toate acestea, excluderea unor probe relevante, dar obţinute prin autoincriminare forţată prin violenţă, intră în conflict cu funcţia de aflare a adevărului în cadrul procedurii penale. (‘The constable blunders and the criminal goes free!’) Cu toate acestea, acest „adevăr” (o simplă concordanţă între premisa majoră si cea minoră) care trebuie stabilit în procesele penale nu constituie o descriere a realităţii obiective, ci mai degrabă a puterii statului de a determina în mod legal infracţiunile. Infracţiunile din texte (indiferent că sunt funcţionale la nivel social sau nu) sunt premisele majore pentru puterea statului de a stabili că anumite tipuri de conduite sunt pasibile de pedeapsă. Mai ales dacă aceste premise majore sunt arbitare, aşa-numitul „adevăr” al condamnării penale poate fi o simplă interpretare selectivă a unor ‚fapte’ care se potrivesc respectivelor premise inventate. De aceea, în condiţii nedemocratice utilizarea puterii (forţei) – pentru a obţine o condamnare pentru crime arbitrare – poate deveni o spirala auto-referentiala în care puterea ca tortură justifica puterea statului de pedepsi: un absurd existenţialist descris de Kafka în al sau „Procesul”. Ïntr-o oarecare măsură această absurditate este parte integrantă a oricărei proceduri inchizitoriale. Ea îşi afla rădăcinile în procesele medievale ale „vrăjitoarelor”. Astăzi, aceasta spirală auto-referentiala este pusă în evidenţă în special în dezmembrarea progresivă a sferei de intimitate personală, dar şi în urmăririle penale ale dizidenţilor politici pentru crime imaginare, în abuzul stigmatizant de psihiatrie, în utilizarea masivă si represivă a pedepsei în Statele Unite, etc.