Revocarea ordinului de protecție emis în temeiul Legii nr. 217/2003: condiția duratei

În A.U.B.D. – Forum Juridic nr. 2/2026 a fost publicat articolul cu titlul „Revocarea ordinului de protecție emis în temeiul Legii nr. 217/2003: condiția duratei”, redactat de George-Alexandru Stan, doctor în cadrul Facultății de Drept a Universității din București.
Articolul examinează posibilitatea revocării un ordin emis pentru o durată mai scurtă decât cea maximă. Lucrarea pornește de la dispoziția art. 49 alin. (1) din Legea nr. 217/2003 care ar următoarea formulare: „[p]ersoana împotriva căreia s-a dispus o măsură prin ordinul de protecție pe durata maximă poate solicita revocarea ordinului sau înlocuirea măsurii dispuse.” Instanțele judecătorești au oferit răspunsuri diferite, dar interpretarea majoritară a fost în sensul inadmisibilității unor astfel de cereri, reținându-se că legiuitorul a impus o veritabilă condiție în sensul că sunt susceptibile de revocare numai ordinele emise pe durata maximă prevăzută de lege. Autorul este de părere că problema nu poate fi considerată a fi fost lămurită, fiind necesară și o abordare prin prisma art. 8 privind dreptul la respectarea vieţii private şi de familie din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.
În articol, autorul oferă două exemple care să ancoreze din punct de vedere faptic miza discuției, analizează, pe scurt, aplicabilitatea blocului convențional în dreptul național și incidența art. 8 CEDO în cauze care intră în sfera de aplicare a Legii nr. 217/2003. Cu această ocazie, autorul subliniază consecința analizării ingerinței în lumina dreptului la respectarea vieții private și de familie în condițiile în care Curtea Constituțională a validat compatibilitatea cu legea fundamentală a unei condiții pentru revocare ca ordinul să fi fost emis pe durată maximă. În esență, din moment ce perspectiva propusă de autor nu a fost abordată de instanța de contencios constituțional, nu se poate reține o autoritate de lucru judecat a considerentelor deja formulate.
Ulterior, lucrarea analizează standardul care decurge din art. 8 CEDO, sens în care demonstrează că nu poate fi identificat un scop legitim urmărit prin instituirea unei condiții suplimentare ca ordinul în discuție să fi fost emis pe durată maximă: nu se poate argumenta rezonabil că legiuitorul a înțeles să permită revocarea doar pentru agresorii care săvârșiseră cele mai grave fapte de violență și care generaseră o stare de pericol de o asemenea intensitate încât se impusese emiterea ordinului pe durată maximă, în timp ce alți agresori, care săvârșiseră fapte de o gravitate mai redusă, ar fi puși în postura de a nu putea obține revocarea, urmând a suporta în toate cazurile obligațiile pe întreaga durată stabilită inițial. Cu această ocazie se arată și motivele pentru care interpretarea majoritar acceptată este criticabilă față de însăși argumentele de interpretare utilizate. În fine, se arată că cerința duratei nu promovează testul proporționalității deoarece nu contribuie la sporirea protecției conferite victimei, atât prin raportare la dreptul național, cât și, pe scurt, prin raportare la dreptul francez și spaniol.